Precesia echinocţiilor, fenomenul care demonstrează că Soarele nostru are un companion (SURSA)
„Precesia echinocţiilor este un fenomen cunoscut de astronomi prin care se explică aparenta mişcare a stelelor pe cer (mişcare care nu este dată de rotaţia Pământului în jurul Soarelui sau de alt fenomen astronomic cunoscut). (…) Acest fenomen este un efect direct al mişcării de precesie a axei de rotaţie a Pământului faţă de stelele fixe. Observată şi descrisă încă de către cel mai mare astronom al antichităţii Hiparh, precesia echinocţiilor a rămas neexplicată zeci de secole. În prezent echinocţiile se deplasează cu 50,3 secunde de arc pe an, motiv pentru care fenomenul este foarte lent şi, dacă ar păstra această viteză, s-ar repeta o dată la 25.765 de ani. În concluzie, pentru a se traversa cele 12 constelaţii (sau zodiace), sunt necesari aproape 26.000 de ani. (…)
Walter Cruttenden este un cunoscut astronom american, care este fondatorul societăţii Binary Research Institute, organizaţie care susţine că Soarele nostru are un companion, şi astfel, sistemul nostru solar ar fi unul binar. El crede că modelul binar al sistemului nostru solar ar explica perfect fenomenul de precesie a echinocţiilor. Astfel, pornind de la un fapt astronomic evident, se poate dovedi existenţa unui companion al Soarelui. (…)
Deşi Pământul se învârte în jurul Soarelui la 360 de grade, această mişcare este egală cu cea de 359 de grade, 59 de minute şi 10 secunde, mişcare relativă la stelele fixe. Singura modalitate prin care Pământul şi Luna s-ar putea roti în jurul Soarelui, la 360 de grade, ar fi aceea ca întreg Sistemul Solar să se curbeze în spaţiu. Principala cauză a precesiei, în acest caz, n-ar mai fi forţele gravitaţionale ale Soarelui şi Lunii, ci sistemul solar care se curbează în spaţiu, rezultând toate observaţiile curente ale precesiei: schimbarea stelei polare de-a lungul timpului, mişcarea punctului echinocţial prin zodiac. De aceea, astronomul Walter Cruttenden propune un alt model, prin care să se explice fenomenul de precesia, şi anume faptul că Soarele nostru însuşi, se învârte în jurul unei mase centrale aparţinând unui sistem solar binar format din două stele (Soarele nostru şi altă stea).
Conform legii newtoniene, singura forţă care ar putea face ca Soarele să execute o mişcare curbată, ar fi aceea ca Soarele să graviteze în jurul altei mase. Înclinaţia axei Pământului (cea de a treia mişcare coperniciană a Pământului) în acest nou model ar fi cauzată de gravitaţia Soarelui în jurul unei mase centrale a unui sistem binar. Astfel, schimbarea poziţiei stelelor fixe este una relativă, şi aceasta se datorează faptului că şi Soarele se mişcă.
Noul model are următoarea formă: există un prim obiect (Pământul) care are o mişcare aproape circulară în jurul unui al doilea obiect (Soarele), ce, la rândul său, are o orbită eliptică în jurul unui al treilea obiect (centrul sistemului binar format din Soare şi companionul său). Dacă orbita Pământului şi cea a Soarelui sunt relative fixe, atunci ecuaţiile mecanicii clasice arată faptul că axa de rotaţie a primului obiect (Pământul) va avea o mişcare de precesie la o viteză dată de rotaţia Soarelui în jurul centrului binar.
Precum se ştie din cea de a treia lege a lui Kepler toate orbitele sunt eliptice, iar obiectele care părăsesc faza apoapsisului accelerează atunci când ajung la periapsis, şi decelerează atunci când părăsesc faza de peripasis (pentru necunoscători, apoapsisul reprezintă punctul cel mai îndepărtat faţă de orbita eliptică a unui corp ceresc de la centrul său de atracţie, iar periapsisul reprezintă punctual cel mai apropiat). Prin urmare, acum avem o explicaţie logică de ce rata de precesie accelerează acum, şi avem şi o explicaţie logică pentru care această rată nu poate fi extrapolată la infinit. Într-adevăr, cel mai semnificativ indiciu al faptului că precesia se datorează unei orbite binare, este oferit de accelerarea neexplicată a ratei precesiei. (…)
În anul 1894, marele astronom Simon Newcomb a oferit o formulă de calcul a ratei precesiei de-a lungul timpului, prin care se explică accelerarea sa din ultimii 100 de ani. Această formulă este folosită şi acceptată în zilele noastre de către comunitatea astronomică. Dar, şi mai interesant, în acelaşi an 1894 (o fi predestinat?), un alt mare astronom, de data aceasta indian, pe nume Swami Sri Yukteswar, a propus (în premieră mondială!) ca model pentru explicarea fenomenului de precesie, modelul binar al Soarelui. El a scris următoarele:
„Ştim din astronomia orientală că sateliţii se rotesc în jurul planetelor lor, că planetele, la rândul lor se rotesc în jurul Soarelui, şi că Soarele se roteşte, împreună cu o altă stea duală în jurul unui centru comun, într-un ciclu de 24.000 de ani, lucru responsabil pentru precesia echinocţiilor”. Interesant este faptul că, atunci când a fost făcută această afirmaţie, se ştia foarte puţine despre stelele duale. Conform ultimelor date oferite de către NASA, în Univers circa 80% dintre stele fac parte dintr-un sistem binar sau multiplu de sori. De ce n-ar face parte şi Soarele nostru dintr-un asemenea sistem?
Revenind la astronomul indian Yukteswar, acesta a aproximat că perioada de revoluţie a Soarelui în jurul altei stele binare este de 24.000 de ani, iar apoapsisul a avut loc în jurul anului 500 î.Hr. Dacă aplicăm legile lui Kepler la datele orbitale ale lui Yukteswar, pentru ultimii 100 de ani, rezultă o rată medie de schimbare a precesiei de 0,000349” pe an. În cazul lui Newcomb, rata medie de schimbare a precesiei este de 0,000222” pe an. Din observaţiile practice, s-a constatat că rata medie de schimbare a precesiei a fost de 0,000346” pe an. Aşadar, rezultatele indianului Yukteswar (cel ce susţine modelul binar al Soarelui) sunt de 41 de ori mai corecte decât actualul model recunoscut de astronomia modernă. E foarte ciudat cum astronomia nu doreşte să accepte un model teoretic mult mai corect, doar pentru a nu recunoaşte existenţa unui companion al Soarelui!
Dacă dovezile de mai sus v-au convins că Soarele ar putea avea un companion, atunci v-aţi putea întreba care ar fi distanţa până la el? Calculele au fost făcute de către astronomul Walter Cruttenden care, folosind legea lui Kepler pentru orbite circulare, a determinat că acea stea s-ar putea situa între 848,5 şi 1515 U.A. (unităţi astronomice, 1 unitate astronomică fiind egală cu distanţa dintre Soare şi Pământ), în funcţie de masa companionului. Să sperăm că în viitor, astronomii vor putea să găsească noi dovezi care să dovedească faptul că Soarele nostru mai are un frate geamăn. Dacă acest lucru e adevărat, atunci ce fiinţe ar trăi în celălalt sistem solar?” (SURSA)