Sirius în cărțile de tarot

Cărțile de tarot au fost aduse în Europa în secolul al XV-lea. La început, era un simplu joc, ale cărui reguli au fost menționate în manuscrisul lui Martiano da Tortona, în 1425. Încetul cu încetul însă, tarotul s-a apropiat de ezoterism, ocultism și magie. În jurul anului 1750, la Bologna, tarotul era deja folosit pentru divinație. În secolul al XIX-lea a fost adoptat de mistici, ocultiști și societățile secrete, ca metodă de a ghici viitorul. Totul a început în 1781, când monahul francmason elvețian Antoine Court de Gébelin, a publicat „Lumea primitivă”, un studiu pe tema simbolurilor religioase și a modului în care au parvenit ele în lumea modernă. De Gébelin a fost primul care a susținut că tarotul conține simbolistică din miturile egiptene despre Isis și Toth, astfel încât jocul în sine poate fi interpretat ca o „cale regală” către înțelepciune.

Cartea cu numărul 17, cel mai mare atu din cărțile de tarot, se numește „Steaua” și înfățișează o tânără îngenunchiată, cu un picior în apă și celălalt în spate, poziția trupului ei sugerând astfel o svastică. Ea ține în fiecare mână câte o urnă, din care varsă apa pe pământ și în mare. Deasupra capului fetei sunt figurate 8 stele, dintre care una este cu mult mai mare și mai strălucitoare. De Gébelin considera că steaua cea mare era Sirius, celelalte 7 fiind planetele sacre ale anticilor. El mai spunea că figura feminină din cartea cu numărul 17 este Isis, înfățișată în momentul în care declanșa inundațiile Nilului, însoțită de Sirius, care tocmai răsărea. Trupul gol al lui Isis semnifică Natura, care nu-și îmbracă veșmântul de verdeață până când Nilul nu se revarsă, făcând plantele să încolțească. (SURSA)